Anacronismul normalităţii

Zilele trecute mă întorceam, ca de obicei tîrziu, acasă de la serviciu. Locuiesc central, dar într-o zonă destul de liniştită, dotată însă cu o intersecţie destul de încîlcită şi prost semnalizată. Pentru că am venit cu troleibuzul şi şoferul n-a observat prezenţa mea în interior (eram la capăt de linie), era cît pe ce să mă întoarcă o staţie. M-a lăsat totuşi să cobor un pic dincolo de staţie, dau să traversez, semaforul apucă să se schimbe din verde în roşu, încep totuşi să traversez... cînd văd o maşină apropriindu-se în goană şi claxonînd, mai-mai să dea peste mine! Primul impuls a fost să mă opresc, 'hai, calcă-mă!', dar m-am ferit... nu e bine să te pui cu de-ăştia.

Mă duc la cealaltă trecere de pietoni: semaforul arăta roşu pe cele două sensuri, şi al meu, şi al maşinilor (ăsta ar fi alt subiect, despre semafoarele roşu-roşu sau roşu pe un sens, verde pe celălalt). Cuminţită, aştept să se facă verde şi asist la felul cum un troleibuz 85 nu opreşte în staţia goală, ci trece în viteză pe roşu (era trecut de ora 23, dar orişicît). Între timp, observ o maşină oprită cam la jumătatea zebrei, care... stătea! Nu părea să aibă lumini de avarie aprinse, celelalte maşini treceau în viteză pe lîngă ea, una venită pe banda respectivă a ocolit-o cam în ultima clipă... 'Ciudat!', îmi zic, 'oare ce-o fi cu ea?' Dar iată că se face verde pentru maşini (şi roşu în continuare pentru mine) şi maşina... porneşte, normal, la culoarea verde!!!

În momentul acela am înţeles: normalul devenise anacronic, nu numai pentru celelalte maşini, dar chiar şi pentru mine, căci nu mi-am putut închipui că respectivul şofer chiar aştepta, civilizat, schimbarea semaforului!