Nabucco - După 20 de ani

Vineri am fost la operă, la 'Nabucco' de Verdi. Deşi stau la un pas de Operă, nu o vizitez prea des, recunosc, dar de data asta am acceptat propunerea mamei, pentru că faimosul 'Cor al sclavilor' este în topul ariilor mele preferate.

Şi astfel am avut surpriza să asist la un arc peste timp, deoarece montarea este o versiune actualizată a reprezentaţiei din 1988, prezentată atunci în festivalul Enescu. Sigur, protagoniştii sînt alţii, cu o menţiune specială pentru maestrul Pompeiu Hărăşteanu (73 de ani), care face un Zaharia impunător, înţelept şi convingător. Dar regia artistică şi muzicală sînt semnate de aceiaşi Hero Lupescu, plecat dintre noi anul trecut, şi Cornel Trăilescu. Hero Lupescu a fost, poate, unul dintre cei mai buni regizori de 'mase mari' din Europa, folosit şi de Ceauşescu la spectacolele festiviste, dar şi de spanioli în 1992, la festivitatea de deschidere a Olimpiadei din Barcelona.

În 1988 montarea operei a reprezentat o desfidere la adresa regimului, în special pentru mesajul de dor de libertate al operei în general şi al ariei sus-pomenite în special. Sînt curioasă cum au receptat opera tinerii destul de numeroşi (surpriză plăcută!) din publicul de vineri. Un grup făcea o paralelă, defavorabilă montării cu 'Nabucco', cu 'Orfeu şi Euridice' a lui Ducu Darie (pe care nu am văzut-o, aşa că nu pot judeca). Este adevărat, paralela era făcută doar după primul act, celelalte acte au fost mult mai reuşite. Elementul negativ a fost baletul, uşor kitsch în context (trei tinere ţopăind în costume roz, în timp ce regele făcea paradă de putere, iar amorezii îşi deplîngeau soarta). Corul a fost însă impecabil, ceea ce era esenţial pentru reuşita spectacolului.

Acum 20 de ani mărturisesc că mi-a fost greu să urmăresc subiectul, pentru că opera era interpretată în italiană. De data aceasta am beneficiat de iniţiativa foarte lăudabilă a conducerii Operei de a oferi supratitrarea, pe un ecran îngust suspendat deasupra scenei. Am avut şi un unghi interesant de vizionare, de la 'cucurigu', locurile pentru studenţi şi pensionari, de unde aveam vizibilitate şi asupra fosei orchestrei. În concluzie, au fost trei ore de muzică nobilă, care mi-au prilejuit şi o întoarcere într-un trecut nu foarte plăcut, dar care nu trebuie uitat.